Cantecul lui Eusebiu

I

Dacă visul de ieri se năruie şi simţi cauza
ca o istovitoare întrebare ”Ah, unde suntem?
De unde priveşti către noi, de unde priveşti
peste noi?”
Desigur, îţi poate părea altfel dar e doar efectul
unei lungi şi istovitoare discuţii despre bine;

La masa de prânz, servind crutoane şi aperitive
sucuri şi vinuri închise la culoare
te-ai ridica fără scrupule, ai arunca tot pe podea
Şi dacă oamenii cred
ce cred despre viaţă şi lucruri,
tocmai asta te ridică deasupra lor. Cu meticulozitate
răstorni totul doar pentru a reface totul la loc.
O perfecţiune perversă, aproape de nebunie
îţi ia loc sângelui şi îţi umple inima de anxietate.

“E ok, totul e bine, desigur”
ai părea că te linişteşti, în timp ce femeile
îşi spală nepăsătoare părul. Dar părul acela
care te ridica pe călcâie ?
E atât de aproape, atât de aproape //
că îi poţi simţi atingerea, o secundă măcar, nu,
ai părea că o iei razna dar e aici, sigur, cum altfel
acest simt perfid să te înşele tocmai acum ?

Şi dacă oamenii cred
ce cred despre viaţă şi lucruri
tocmai asta te doboară în fericirea lor.

II

Pentru că am fost acolo şi am vazut
am văzut seara
şi dimineţile şi nopţile, am văzut copacii verzi
şi câmpiile întinse ale lumii. Fiu al pământului,
care te socoteşti centrul universului, care te socoteşti nemuritor
şi vrei ca îngerii să îţi venereze bunătatea, să te aplaude să te mângâie
pe creştet; Genunchii tăi sunt pământ şi mizerie te vei întoarce.
Tu, care te socoteşti stăpân
peste dureri şi bucurii, peste femeile şi copiii altora
peste apa care ţi se evapora prin piele !

Vom părăsi acest subiect ? ai spune nu, încă nu
şi nu acum, mai ales acum, când totul e pe cale să înceapă.

La cină servim mereu supa, uite, ia loc
stai aproape, să te ridici când îţi spun; O să vezi totul
clar, nimic să te sperie; Femeile se vor mira, uite, vai !
Cum se întinde pe podea, ridicând două degete aruncând
chiflele în toată încăperea; Stai lânga mine, fiu al pământului,
ai puterea să răzbim în această criză a lumii. Nu sunt profet
dar am văzut, sigur, mai multe lucruri, nu are rost acum;
Ridica-te ! NU, stai jos, încă puţin. Respiră, nu, linişte !
O să murim Eusebiu, o să murim !

Seara asta e o seară specială, cel puţin pentru noi
nu le băga în seama, asculta-mă;
Departe de sunetul puştii şi lumina orbitoare
ce pune stăpânire pe noapte, departe de noroi şi frică,
de urină şi transpiraţie; Priveşte mai adânc, sigur,
undeva, pentru tine, preţ de o clipă, trebuie reamintit:

III

îmi spui să ne pregătim, desigur, facem
tot ce e necesar; pereţii sunt vechi, uscaţi
şi geamurile stau să se spargă.

Am îngenuncheat buruienile, deşi am trudit
mai bine de 8 zile. Copăceii au şi apărut
iar crengile lor sunt şi mai frumoase. Bucătăria
de vară e gata, cuptorul curăţat şi lutul proaspăt
acum stăm în mijlocul ei degeaba, fără griji,
dacă plouă şi e frig, dacă e zi sau noapte
să rânduim mobila după gust, cu scaune vechi
şi vitrină solidă
cu mirosul de lampă arsa şi piper.
Aşa am crescut, deşi nimic nu e la fel, sigur,
grajdul aproape căzut, beciul surpat
sunt lucruri depărtate de noi.

îmi spui să ne pregătim, ne pregătim,
Mâine o să ridicăm gardul, jivinele astea speriate
ne vor deveni prieteni buni şi ne vor apăra
jivinele astea bune ne vor păstra visul în siguranţă
departe de huruitul puternic al puştilor.
O să curăţăm fântâna, o să curăţăm pomii
acum
e aproape răcoare,
îmi spui
şi te pregăteşti să intri în casă
nimic nu te sperie, deşi e târziu,
pustiu şi lumina neclară !

IV

Şi cât priveşti cu ochii doar câmp
suntem de mici copii aici chiar dacă fiecare
ne-am îndreptat spre alte lucruri. Nici vremea nu rămâne aceeaşi
de două zile plouă întruna şi leasa s-a umplut de nămol
doar găinile au rămas sus pe grinzi, balansându-se
iar când scârţâitul armelor ne ajunge
panica ne umple inimile de spaimă

De două zile fugim întruna, razboiul ne-a spulberat
tot şi un nor negru ne întunecă minţile
cei mai curajosi dintre bărbaţi îşi fac loc printre lemne
noroi şi fiarele cazute
înfig adânc în pământ securi
apoi dansează haotic în ploaie & disperarea lor
ne sperie

Ne ferim de armele care ne poartă
zeci de metri la vale
căci în curând, cum trecem de curbă,
ajungem la ferma Anei &
inimile noastre sunt mici, tot mai mici

O bucurie din frică, demenţă şi durere
care ne umple creierul de amintiri
doar ferma Anei ne poate salva, e aici,
cum treci curba mergi 40 de metri
şi câmpul întins
o porţiune de vis, plină de nuci înalţi şi curpeni uscaţi
plină de struguri şi caişi, plină de pietre
care rămân aici, neatinse, în timp ce trupurile
celor mai slabi pocnesc pe ele
Ana e sus, la etaj, iar noi fugim & strigam
strigam & murim.
Turnul înalt al fermei, de unde Ana ţipă speriată
se clatină încetişor.
jivinele toate au pierit pe rând, cuibarul e gol
şi toate păsările cerului zboară care încotro

V

E un sunet placut, venit din depărtare
Dintr-o cameră caldă, ce miroase a scorţişoară şi piper.
Ea e aici, acum, chiar acum, e aici. “Ascultă”, ai zis,
şi vocea ta îţi părea tremurată.
si te gândeşti la sute de scenarii posibile, posibil sufletul tău
care se pierde în spatele unei cortine urâte.
“E cinci sau saşe, poate chiar opt, e târziu
sigur, ar trebui să mergem!

VI

Te poţi răsuci de câteva ori
să-i sperii pe toţi cu puştile lor
dar nu pentru asta eşti venit aici.
Pe o alee întunecată, într-o noapte întunecată
copacii seamănă cu niste copii
E totuşi frumos afară, să nu spulberăm momentul
să întindem pătura pe pământ căci iată
Acum ne putem odihni capul preţ de o secundă

Si frica intră în rutină, ce sentiment ciudat
stelele se aşează încet
e un cer formidabil, e o seară formidabilă
câţiva lupi mişună în jurul nostru
scrijelindu-şi oasele de grilajul dur, din oţel,
chircindu-se de frig, foame şi sete !

O să dormim o noapte aici îi spun
Ana, fată speriată şi tăcută, cu tenul alb – măsliniu,
aproba uşor din cap
şi vântul lovindu-i-se de coapse
şi vântul lovindu-i-se de sâni

când se ridică speriată
braţul tău se încordează puternic, ochii tăi
se deschid larg şi zgomotul puştilor
şi zgomotul puştilor în noapte aruncă în aer
păsări, animale şi flori.
Ai putea să te strecori în spatele lor
Ai putea să le zdrobeşti capetele de pietre
Ai putea să îi ucizi pe toţi dintr-o singură mişcare
fără clipire !
Dar nu pentru asta eşti venit aici.

VII

Din toate lucrurile din lume
pe care ai fi putut să le alegi
nimic nu te-ar dezgusta mai tare

însă aici, pe pamantul acesta umed
gândurile tale capătă o altă claritate;
Chiar dacă totul e departe de tine
şi totul ştiut de tine
devine din ce în ce mai pustiu.

Sunt câteva nopţi de când ploaia vine
şi oasele iti scârţâie încet. E un semn
ăsta e doar un semn pentru tine. Restul
vine pe rând, uşor, ca firele de apă
şi se îmbină în pământ. Ca patura rece
pe care te aşezi acum; îmi spui
“suntem departe”, ştiu, suntem departe
chiar dacă totul a pornit de aici

şi ştim noi oare unde se îndreaptă ?

Pentru o clipă doar copacii toţi dispar
pământul tot dispare rămânem doar noi
şi câteva gânduri .

Iar dacă am ajuns aici, în pragul lucrurilor
e clar că nu putem da înapoi; şi dacă ceva,
orice, se transformă în tine
e semn clar că ploaia a încetat
iar gândurile noastre redevin o pacoste.

Aşa cum pentru o clipă toate dispar
aşa cum pentru o clipă stăm aici, singuri,
cu gleznele pline de noroi
am fi putut să alegem cu totul altceva
dar asta te-ar fi dezgustat şi mai tare

VIII

Şi atunci, dezgolindu-l,
femeile au amuţit. La ce bun să ne închinăm,
se aude o voce blajină, de copil,
când moartea începe din degete? Şi se prelinge pe
antebraţ, pe care îl încordezi şi îl scuturi, pe care îl tai
şi degeaba. E o linişte de samurai, cu un licăr
vag de tremur în ochi, ca înaintea unei explozii
când focul îţi suflecă pielea şi apoi
ţi-o strânge puternic. E ca şi cum te-ar îmbrăţişa femeia iubită
după ani de pustiu şi singurătate. Aşa şi moartea
pleacă din plex şi apoi

Două tiruri mari cu nisip poposesc în tine
nicicum nu îţi vor lepăda femeile
trupul uscat. Vocea blajină a copilului
te poate purta în păcat. E o seară liniştită de mai, în foc
încă mai trosneste lemnul de fag. Ca atunci când
sute de păcătoşi strivesc pământul cu genunchii lor
şi dumnezeu ţi se arată în colţul ochiului
şi îţi udă chipul; atunci ştii ce e cu adevărat viata!

Şi printre lumânări, mirosul de iod şi linişte
îşi face loc speranţa, îşi face loc disperarea.

Suntem atât de vii pe cât murim. Casa asta e tot aici,
cu pereţii negri, sub care mâinile tale au săpat adânc
peste care mâinile tale au lovit cu sete, cu dorinţă! Nimic
nu îţi rămâne în urmă, nici lacrimile!
Răceala morţii se ridică
transformând respiraţia ta
în bule roşii. Ştii şi tu că mâine
exact în locul acesta, exact în locul acesta
altcineva îşi va face loc. Altcineva,
lovind pereţii groşi, va arunca pe foc ultimele lemne,
va purta în piept o inimă râncedă, plină de furnici
şi îi vor năpădi pieptul.

Două tiruri mari cu nisip poposesc în tine
chiar acum
şi plămânii tăi îmbâcsiţi de tutun devin uşori
dar nu ai nevoie de aer, sigur, aerul te strânge
aerul e ca focul, aerul e
o voce blajină, întunecând mintea femeilor
şi un gest, e de ajuns pentru oameni
e de ajuns să le tulburi credinţa. Un fum roşiatic
se ridică din tine, un abur greu, şi liniştea se aşterne iar.
Cine e moartea să se întoarcă din tine, cine e carnea ta
să te desfacă de oase
şi să umble singură printre vii?

Două tiruri mari cu nisip poposesc pe tine
şi nimic să îţi ţină de frig. Vântul rece, strecurat
printre crăpăturile uşii îţi strânge pielea
şi ochii îţi ies uşor din orbite; desigur, îţi spui,
femeia din dreapta mea îmi va atinge într-un târziu
mâinile
îţi atârnă greu,
sunt două nopţi de când mâinile îţi atârnă greu!

O voce blajină de copil,
şi două tiruri mari cu nisip, întunecând totul!
E o noapte liniştită
câteva bule roşii lumineaza încăperea
apoi se sparg de podea.