poeme

“Mă grăbesc să te ridic din ţara risipită
însa tu, cea care mi-ai promis că vei înălţa cu mine o casă
nu te mai poţi îndrepta”.
Ye Si – Casa dezordonată

_____________________________________________________

ORASUL

1.Cu luminile lui multe alunecând printre copaci
cu parcurile în care bătrânii au auzit trosnind copacii
sub şinilele tancurilor, sub fustele mamelor sub privirile lor
disperate; şi pământul acesta adulmecându-şi viii
nimeni să le vadă frica nimeni
să le îndepărteze spaima.
Doar statuile arse de soare stau neînfricate pline de păsări
zburând în jurul lor; acoperă cerul iar norii
picură tot mai rar tot mai rece pe acoperişul fostei capele
acolo oamenii încă intră, încă aşteaptă pe cineva
să le spună ce se întâmplă cu noi, cu tirurile pline de oase
care se adâncesc în pământ
tot mai adânc
tot mai adânc.

2.Faţă de tine sunt omul care zâmbeşte mereu
atunci când nu e cazul. Atunci când ploaia rece
ne udă până la piele şi tu nu mai spui nimic.
Nici măcar luminile oraşului nu ne mai sunt aproape .
Până când să rămânem
sub pervazul nebăgat în seamă de nimeni
unde florile ard şi lampa veche, acea lampă care ne
lumina bunicii se sparge; doar sunetul ei ne trezeşte
doar mirosul de gaz şi ploaia umflând perdelele.
Acoperişul ăsta e prea gros şi nimeni nu-mi mai zâmbeşte
când toţi au plecat mirosul de iod ne întră în piele
ultimul refugiu, acela al neputinţei, când sticlele se sparg
şi din ele curge un lichid negru asemeni smoalei
şi ne acoperă carnea
şi ne acoperă carnea

3. Am fost aceiaşi si ieri aceeaşi iterativitate deranjantă
măsurând distanţele o infinitate de puncte
între mine şi tine, între tine şi noi; între copacii care acopereau
pământurile unde am crescut. Nu mai ştiu nici eu
dar parcă ieri am trecut de acest punct care astăzi îmi pare depărtat
cel mai depărtat ţărm pe care un înotător îl poate visa.
Când ajuns acasă nici uşile, nici vocile nu ţi se mai par aceleaşi
nici băncile pe care fumai noaptea sperând poate altceva
oricum un altceva departe de cel de acum
poate mai apropiat de viaţă de oraşul ud şi murdar
care te sperie care te strânge şi te scârbeşte;
ştii, sunt milioane de stele pe cer acum aceleaşi milioane
pe care le vedeai zilnic de pe acoperiş pe care le
numărai zilnic; aceleaşi puncte care astăzi nu îţi spun nimic
doar că unul mai moare, altul mai moare
unul mai moare

4.Şi dacă ceea ce fumăm acum e mai puternic
şi dacă ceea ce visam atunci era mai curat, mai uman
cel puţin pentru noi care ne învelim în cearceafuri ude de spermă
şi bem pentru că mâine e altceva; o noua zi poate o nouă moarte
Dar totuşi fericirea asta forţată e cea care ne scoate din depresii
şi tragem cearceaful până sus sus doar gleznele noastre pline de smoală
rămân în vederea lumii. Ne aprindem o ţigară şi toate
încep să devină mai curate, mai frumoase.

_____________________________________________________

OAMENII RUINELOR

“And I will show that nothing can happen more beautiful than death. “ whitman

Doar acolo, departe de oameni,
unde te poţi ascunde fără frică,
unde liniştea ţi se furişează în oase
şi moartea nu te urmăreşte cu teamă.

Doar acolo, când aştepţi femeia iubită
şi casa ţi se pare încăpătoare, chiar dacă
pereţii sunt înguşti şi neterminaţi, vântul
îşi pierde puterea
iar mâinile tale umblă haotic
într-o învălmăşeală de nedescris
în apa murdară. Căci sunt două zile
şi trecem într-a treia
de când apa s-a strecurat pe sub prag
şi grinzile casei au inceput sa scartaie

Doar acolo, printre ruine şi morţi
îţi găseşti liniştea.
Când bulgării ţi se topesc în mâini
&
o flacără uleioasă împarte lumină

_____________________________________________________

POEM

Suntem cu toţii aici, iată,
în lumina slăbită a veiozei scaunul solid
şi geamurile deschise larg, cu mânerele groase de cavou !
Puţin aer mai avem, desigur, până vom începe să
înghiţim cu poftă pământ
ca după un post de 14 zile
şi gustul sec de arbore
care se strecoară printre dinţi e aproape. Bem în grabă ce avem
resturile de pâine le aruncăm peste geam la câini.

Cu cât mai aproape de moarte cu atât mai viu !

Braţul meu se duce spre tine, se întoarce,
ca un clopot discret
iar sunetul lui ne umple inima de speranţă
poate moartea a luat pe altcineva şi mâine
vom fi cu toţii aici, iată lumina slabă
iată pământul curgând printre noi, printre câini,
peste noi.

_____________________________________________________

CANTEC DE FUGA

“Night interpreted to me
All its grace and mystery. “ Longfellow

Te poţi răsuci de câteva ori
să-i sperii pe toţi cu puştile lor
dar nu pentru asta eşti venit aici.
Pe o alee întunecată, într-o noapte întunecată
copacii seamănă mai degrabă cu nişte creaturi.
E totuşi frumos afară, să nu spulberăm momentul
să întindem pătura pe pământ căci iată
Acum ne putem odihni capul preţ de o secundă

Ce frumos !
şi frica nu intră în rutină, ce sentiment frumos
stelele se aşează încet
e un cer formidabil, e o seară formidabilă
câţiva lupi mişună în jurul nostru
scrijelindu-şi oasele de grilajul dur, din oţel,
chircindu-se de frig, foame şi sete !

O să dormim o noapte aici îi spun
Rivka, fată speriată şi tăcută, cu tenul alb – măsliniu,
aproba uşor din cap
şi vântul lovindu-i-se de coapse
şi vântul lovindu-i-se de sâni

când se ridică speriată
braţul tău se încordează puternic, ochii tăi
se deschid larg şi zgomotul puştilor
şi zgomotul puştilor în noapte aruncă în aer
păsări, animale şi flori.
Ai putea să te strecori în spatele lor
Ai putea să le zdrobeşti capetele de pietre
Ai putea să îi ucizi pe toţi dintr-o singură mişcare
fără clipire !
Dar nu pentru asta eşti venit aici.

_____________________________________________________

DANSAM PENTRU ANA

Şi cât priveşti cu ochii doar câmp
suntem de mici copii aici chiar dacă fiecare
ne-am îndreptat spre alte lucruri. Nici vremea nu rămâne aceeaşi
de două zile plouă întruna şi leasa s-a umplut de nămol
doar găinile au rămas sus pe grinzi, balansându-se
iar când scârţâitul fiarelor le ajunge
panica ne umple inimile de spaimă

De două zile plouă întruna puhoiul ne-a spulberat
tot şi un nor negru ne întunecă minţile
cei mai curajosi dintre bărbaţi îşi fac loc printre lemne
noroi şi fiarele purtate aici
înfig adânc în pământ securi
apoi dansează haotic în ploaie & fericirea lor
ne bucură.

Dansăm pentru că vrem şi putem
& apele se strâng din ce în ce mai mult
o armonie universală am putea spune
iar peştii ne sar printre braţe

Ne bucurăm de puhoaiele care ne poartă
zeci de metri la vale
căci în curând, cum trecem de curbă,
ajungem la ferma Anei &
inimile noastre sunt mici, tot mai mici

O bucurie din frică, demenţă şi durere
care ne umple creierul de amintiri
doar ferma Anei ne poate salva, e aici,
cum treci curba mergi 40 de metri
şi câmpul întins
o porţiune de vis, plină de nuci înalţi şi curpeni uscaţi
plină de struguri şi caişi, plină de pietre
care rămân aici, neatinse, în timp ce capetele
celor mai slabi pocnesc de ele
Ana e sus, la etaj, iar noi dansăm & cântăm
cântăm & murim.
Pentru că plouă şi putem, pentru că vrem
iar turnul înalt al fermei, de unde Ana ţipă speriată
se clatină încetişor.
Sunt două zile de când ploua şi stă nemâncată
jivinele toate au pierit pe rând, cuibarul e gol
şi toate păsările cerului zboară care încotro

_____________________________________________________

DEZGOLIREA UNCHIULUI PRUFROCK

“[...]To lead you to an overwhelming question….
Oh, do not ask, “What is it?”
Let us go and make our visit.” T.S. Eliot

Şi atunci, dezgolindu-l,
femeile au amuţit. La ce bun să ne închinăm,
se aude o voce blajină, de copil,
când moartea începe din degete? Şi se prelinge pe
antebraţ, pe care îl încordezi şi îl scuturi, pe care îl tai
şi degeaba. E o linişte de samurai, cu un licăr
vag de tremur în ochi, ca înaintea unei explozii
când focul îţi suflecă pielea şi apoi
ţi-o strânge puternic. E ca şi cum te-ar îmbrăţişa femeia iubită
după ani de pustiu şi singurătate. Aşa şi moartea
pleacă din plex şi apoi

Două tiruri mari cu nisip poposesc în tine
nicicum nu îţi vor lepăda femeile
trupul uscat. Vocea blajină a copilului
te poate purta în păcat. E o seară liniştită de mai, în foc
încă mai pocneşte lemnul de fag. Ca atunci când
sute de păcătoşi strivesc pământul cu genunchii lor
şi dumnezeu ţi se arată în colţul ochiului
şi îţi udă chipul; atunci ştii ce e cu adevărat moartea!

Şi printre lumânări, mirosul de iod şi linişte
îşi face loc speranţa, îşi face loc disperarea.

Suntem atât de vii pe cât murim. Casa asta e tot aici,
cu pereţii negri, sub care mâinile tale au săpat adânc
peste care mâinile tale au lovit cu sete, cu dorinţă! Nimic
nu îţi rămâne în urmă, nici lacrimile!
Răceala morţii se ridică
transformând respiraţia ta
în bule roşii. Ştii şi tu că mâine
exact în locul acesta, exact în locul acesta
altcineva îşi va face loc pentru ea. Altcineva,
lovind pereţii groşi, va arunca pe foc ultimele lemne,
va purta în piept o inimă râncedă, plină de furnici
şi îi vor năpădi pieptul.

Două tiruri mari cu nisip poposesc în tine
chiar acum
şi plămânii tăi îmbâcsiţi de tutun devin uşori
dar nu ai nevoie de aer, sigur, aerul te strânge
aerul e ca focul, aerul e
o voce blajină, întunecând mintea femeilor
şi un gest, e de ajuns pentru oameni
e de ajuns să le tulburi credinţa. Un fum roşiatic
se ridică din tine, un abur greu, şi liniştea se aşterne iar.
Cine e moartea să se întoarcă din tine, cine e carnea ta
să te desfacă de oase
şi să umble singură printre vii?

Două tiruri mari cu nisip poposesc pe tine
şi nimic să îţi ţină de frig. Vântul rece, strecurat
printre crăpăturile uşii îţi strânge pielea
şi ochii îţi ies uşor din orbite; desigur, îţi spui,
femeia din dreapta mea îmi va atinge într-un târziu
mâinile
îţi atârnă greu,
sunt două nopţi de când mâinile îţi atârnă greu!

O voce blajină de copil,
şi două tiruri mari cu nisip, întunecând totul!
E o noapte liniştită
câteva bule roşii lumineaza încăperea
apoi se sparg de podea.

_____________________________________________________

FAGUL DIN PRIDVOR

Aproape 40 de zile
de când prânzim încontinuu
şi uneori simţi că pofta nu mai vine.
O foame de nepotolit
mai puternică decât trunchiul de fag
în care pădurarul îşi înfige securea si
zile întregi de trudă si disperare !

Auzim sunetul puternic
când loveşte pământul şi vibraţiile sale
ne varsă paharele.
O flămânzenie de nedescris.
Pe pridvor
furnicile creează câteva legături cu o altă lume
noi nu suntem conectaţi la ea.

Prânzim în tufişuri
cu mâinile reci şi uscate
pe care le încălzim în hălcile de animal.

Simţim uneori ca nu se mai termină !

Încet încet a 41 zi îşi face loc printre dealuri
iar soarele îmbălsămează trunchiul dezgolit
şi ciopârţit al fagului. O disperare continuă,
o foame de necuprins ne întunecă mintea.
Mâncam & cinstim pentru ziua de mâine, pentru ploi,
pentru ape, pentru câmpii întinse şi munţi.
Cântăm cu voioşie şi pace
pe paturi sau noptiere goale
printre sticle de vin şi butoaie de bere.

_____________________________________________________

Valea ruinelor

îmi spui să ne pregătim, desigur, facem
tot ce e necesar; pereţii sunt vechi, uscaţi
şi geamurile stau să se spargă.

Am îngenuncheat buruienile, deşi am trudit
mai bine de 8 zile. Copăceii au şi apărut
iar crengile lor sunt şi mai frumoase. Bucătăria
de vară e gata, cuptorul curăţat şi lutul proaspăt
acum stăm în mijlocul ei degeaba, fără griji,
dacă plouă şi e frig, dacă e zi sau noapte
să rânduim mobila după gust, cu scaune vechi
şi vitrină solidă
cu mirosul de lampă arsa şi piper.
Aşa am crescut, deşi nimic nu e la fel, sigur,
grajdul aproape căzut, beciul surpat
sunt lucruri depărtate de noi.

îmi spui să ne pregătim, ne pregătim,
Mâine o să ridicăm gardul, jivinele astea speriate
ne vor deveni prieteni buni şi ne vor apăra
jivinele astea bune ne vor păstra visul în siguranţă
departe de huruitul puternic al puştilor.
O să curăţăm fântâna, o să curăţăm pomii
acum
e aproape răcoare,
îmi spui
şi te pregăteşti să intri în casă
nimic nu te sperie, deşi e târziu,
pustiu şi lumina neclară !

Niste drepturi de autor: nu furati, nu reproduceti, nu etc. ! Laurentiu enache